Apel la viata...

"13 martie 2006 este ziua in care am crezut ca timpul meu a inghetat, am fost diagnosticata cu leucemie acuta mieloida ( LAM - M2 ), o boala foarte severa, ce se localizeaza in maduva osoasa. Este o boala fatala daca nu este tratata, dar si in timpul tratamentului exista riscuri crescute de deces. La internare boala era in stadiu avansat, peste 60% din maduva osoasa era afectata, astfel ca tratamentul de chimioterapie a fost demarat. Curele de chimioterapie au fost greu de indurat fizic si psihic iar ultima, care a fost inceputa pe 19 mai 2006, a fost cea mai grea fiind conectata la perfuzie 5 zile 24 h/zi. Fiecare sedinta de chimioterapie s-a finalizat cu febra mare, infectii, hemoragii. Insa iubirea si grija celor dragi si a cadrelor medicale mi-au refacut treptat aripile crezute sfaramate, speranta mea s-a aprins si mai puternic, credinta in Dumnezeu si in victorie s-a fortificat. Spitalul a devenit casa mea timp de 10 saptamani, iar suferinta o parte fireasca din corpul meu. Dar taria sufletului m-a mentinut pe linia de plutire; in delirul febrei nu vedeam decat un sfarsit fericit: vindecarea. Si astfel o batalie am castigat, am ajuns la remisie, etapa ce-mi permite sa fac transplant de maduva, solutia mea de a trai. Acum lumina increderii mele se indreapta spre spiritul de solidaritate si generozitatea celor care cred in si iubesc tineretea, veselia, viata..."

Aceasta este marturia unei fete...unul dintre multele cazuri de acest gen...prea multe.

De mai mult de 2 ani de zile am deosebita ocazie (pentru ca nu o pot numi placere) de a cunoaste niste oameni minunati, oameni cu suflet curat si o tarie extraordinara. Este vorba despre copiii (si parintii care ii vegheaza) de la spitalul Marie Curie (Budimex) din Bucuresti, sectia oncologie. Prima oara intrasem cu speranta ca le vom aduce un zambet pe chip, insa nu ma asteptam ca ei deja sa zambeasca, sa se joace, in conditiile in care manutele le erau intepate, purtand fiecare cate o branula, tratamentul de chimioterapie desfasurandu-se ca ceva normal, ce deja facea parte din vietile lor...Parintii, a caror suferinta le era tradata insa de ochii care nu pot sa minta, aveau speranta in suflet pe care si-o exprimau cu ardoare in cuvinte. O putere, vointa si credinta mai mare nu mi-a fost dat sa intalnesc in viata mea!

Erau copii intre 9 luni si 18 ani...de fiecare data cand mergem sa ii vizitam revedem chipuri cunoscute, altele noi, insa e foarte greu sa iti pastrezi zambetul pe buze cand vezi atata suferinta...Si mai trist insa e ca preferam sa nu vedem aceste cazuri, stim ca exista, dar evitam sa interactionam in mod direct, ancorati in problemele cotidiene nu avem timp si nici forta necesara pentru a infrunta aceasta realitate. Regretam ca exista, traim cu ideea ca nu putem face nimic, pentru ca sunt prea multi si alegem sa ignoram aceste cazuri, pentru ca ne afecteaza, iar in sinea noastra, ne bucuram ca nu facem parte dintre cei care au astfel de probleme....adevarate probleme.

Imi amintesc de prima oara am parasit spitalul, cand nu am mai avut puterea de a-mi ascunde mila si regretul pentru situatia in care se afla acesti copii...si nici cea de a-mi innabusi lacrimile, furia, tristetea, disperarea, un amalgam de sentimente si trairi interioare ...si am izbucnit in lacrimi, imi parea ATAT de rau ca niste ingerasi nevinovati infrunta probleme in fata carora poate multi dintre cei maturi ar claca, neavand poate atata putere incat sa le depaseasca.

Sentimentele pe care le ai dupa ce petreci un timp alaturi de ei sunt nevoia si dorinta nemasurata de a face ceva pentru ei, ceva mai mult, ORICE! Si poti...e suficient ca ei sa vada un zambet, un chip nou, sa schimbe doua vorbe cu altcineva in afara de medici, asistente si parinti, sa socializeze, sa iasa chiar si pentru putin timp din monotonia celor patru pereti atat de cunoscuti...A doua faza este ca te uiti in jurul tau, in casa ta, in viata ta si apreciezi mult mai mult ceea ce ai si Ii multumesti Lui Dumnezeu pentru toate acestea, in fiecare zi...Ca fiecare om, am momente cand sunt ravasita, pierduta, trista, dezamagita, frustrata, nemultumita, insa pentru mine contactul atat cu acesti copii, cat si cu parintii lor a fost un prag, un prag psihologic atat de important. Ma gandesc la problemele mele si la tot ce ma framanta si brusc imi apare imaginea lor intiparita in minte, credinta lor arzatoare, lacrimile de durere sau zambetul plin de speranta si brusc...MI-E RUSINE sa mai sustin ca EU am probleme...Si atunci zambesc, apreciez mult mai mult totul uitandu-ma in jurul meu, imi ridic ochii spre cer, spun MULTUMESC si merg mai departe...

Imi amintesc de o persoana cu care am vorbit despre acesti copii si ce incercam sa facem pt. ei, cerandu-i ajutorul, de orice fel, asa cum fac de obicei. Reactia a fost una prompta si nu pot sa spun ca tocmai neasteptata: "Apreciez de faci, dar cu o floare, 10 RON sau o jucarie nu se face primavara...". Este perfect adevarat, dar daca vorbesc cu 50 de persoane si gandesc la fel, as strange 50 de jucarii, 50 de flori pentru mamicile lor si 500 RON si da, mi-ar ajunge pentru a face o bucurie, decat nimic...Oare eu nu as vrea sa fac MUUULT mai multe?! Dar daca ACUM nu am inca posibilitatea sau acest lucru este inca la stadiul de voluntariat, asta inseamna ca trebuie sa imi pun mainile-n san si mai bine sa renunt, pana cand se poate face mai mult? Nu, cu o floare nu se face primavara, dar aduci un zambet pe buzele cuiva. Si oare chiar nu merita? Oare chiar nu te cutremuri in niciun fel cand vezi un copil care trece printr-o asemenea incercare zambind? Si atunci, pana voi reusi sa fac sa vina acea primavara, ma multumesc cu asta. Si va multumesc si voua, tuturor celor care ma ajutati in acest sens.

Sunt constienta ca in momentul in care ai o fundatie ai mult mai multa credibilitate si implicit posibilitatea de a face mult mai mult, de a primi sponsorizari substantiale si scopul meu este sa realizez asta cat de curand, dar pana atunci, ne bucuram pentru faptul ca avem prieteni si cunostinte care de fiecare data contribuie cu orice, cat de putin sau aparent nesemnificativ: o jucarie, fructe, iaurtele, hainute sau o anumita suma de bani din care cumparam carticele de colorat cu rugaciuni pentru copii, alte jucarii sau jocuri. Nu as putea sa condamn insa reticenta unora, deoarece au fost atatea cazuri in care s-au facut false campanii umanitare in interes personal. Tot ce pot sa spun este ca avem cu totii un Dumnezeu deasupra capului cui trebuie sa ii dam socoteala pentru actiunile noastre, la un moment dat...

Impreuna cu o buna prietena, cea care m-a si adus acolo pentru prima oara, voi continua aceste vizite si vreau ca pe langa autoimpunerea de a ma intari de fiecare data atunci cand sunt cu ei si de a zambi, sa reusesc ca toate aceste lucruri sa ia amploare. Poate ma puteti ajuta...Din suflet, pentru suflet!

Va multumesc anticipat!

P.S. Fotografiile sunt facute pe parcursul vizitelor si copierea sau utilizarea lor este interzisa. Mai multe puteti vedea in folderul "Fotografii"