skip to main |
skip to sidebar
Ma gandeam zilele astea la titlul acestui blog, la ceea ce ma reprezinta...
Ce ar putea fi rau in a fi visator, fiind totusi ancorat in realitate, raportat
la lumea inconjuratoare fara a te identifica, cu ei? Ce e rau in a incerca sa te
impaci tu cu TINE, in a-ti accepta si imbratisa adevarata personalitate,
dorintele, gandurile si idealurile? Am ajuns la concluzia ca a te accepta, a te
cunoaste cu adevarat, a fi sincer TU CU TINE insuti si a te iubi, fara a cadea
in extrema narcisismului este poate cea mai mare dovada de intelepciune.
Azi mi s-a intamplat un lucru care m-a uimit pana si pe mine; m-am trezit
zambind, realizand ca inca mai exista lucruri care ma pot surprinde la mine.
Am avut si am multe temeri, dar unele dintre cele mai mari sunt teama de
singuratate si cea de intuneric... Ieri am fost cu niste prieteni in oras
si am stat pana tarziu, foarte tarziu. Desi stau cam prost cu socializarea zilele
astea, mi-a facut bine, poate si datorita faptului ca toti imi sunt prieteni apropiati,
care mi-au fost alaturi atat la bine, cat si la greu, so...Anyway, cand am hotarat
sa o luam fiecare catre casa, am decis sa nu iau un taxi, asa cum as fi facut in
mod obisnuit, ci sa o iau incet pe jos, desi nu locuiam deloc aproape si era si vreo 4
dimineata...Ciudat pentru mine e faptul ca in mod obisnuit m-ar fi cuprins atat teama,
cat si sentimentul de singuratate si pustietate. Nicio masina, nici sunetul altor pasi
decat ai mei tot drumul spre casa, decat o liniste poate infricosatoare...Si la un moment
dat picuri de ploaie...ploua linistit, ascultam linistea, paseam linistit si zambeam...
In acel moment am realizat nu numai ca nu imi e teama, dar mai mult, ca picurii de
ploaie care ma curatau, linistea care ma inconjura si drumul drept inainte erau exact
lucrurile de care aveam nevoie...fiecare pas inainte imi dadea forta, fiecare strop inlocuia
fiecare lacrima, alunga toata energia negativa, iar lipsa temerilorma ajutau sa ma simt
din ce in ce mai puternica, cu fiecare pas. M-a surprins ca toata viata am urat ploaia, pe
care acum...o iubesc. Si zambeam...
Si cat poate fi de bine sa iti planga sufletul, sa te simti neindreptatit, sa ai o multime de
"DE CE"-uri in minte care bat si bat ca un clopot asurzitor si totusi...sa zambesti, cu adevarat,
sa simti cum forta de a merge mai departe iti invadeaza fiecare celula, fiecare muschi,
speranta iti indruma fiecare pas, credinta nu te lasa....sa renunti. Si atunci...te impaci
cu tine insuti, GANDESTI mai mult decat SIMTI si faci un...first step forward...