First step forward...

Ma gandeam zilele astea la titlul acestui blog, la ceea ce ma reprezinta... Ce ar putea fi rau in a fi visator, fiind totusi ancorat in realitate, raportat la lumea inconjuratoare fara a te identifica, cu ei? Ce e rau in a incerca sa te impaci tu cu TINE, in a-ti accepta si imbratisa adevarata personalitate, dorintele, gandurile si idealurile? Am ajuns la concluzia ca a te accepta, a te cunoaste cu adevarat, a fi sincer TU CU TINE insuti si a te iubi, fara a cadea in extrema narcisismului este poate cea mai mare dovada de intelepciune. Azi mi s-a intamplat un lucru care m-a uimit pana si pe mine; m-am trezit zambind, realizand ca inca mai exista lucruri care ma pot surprinde la mine. Am avut si am multe temeri, dar unele dintre cele mai mari sunt teama de singuratate si cea de intuneric... Ieri am fost cu niste prieteni in oras si am stat pana tarziu, foarte tarziu. Desi stau cam prost cu socializarea zilele astea, mi-a facut bine, poate si datorita faptului ca toti imi sunt prieteni apropiati, care mi-au fost alaturi atat la bine, cat si la greu, so...Anyway, cand am hotarat sa o luam fiecare catre casa, am decis sa nu iau un taxi, asa cum as fi facut in mod obisnuit, ci sa o iau incet pe jos, desi nu locuiam deloc aproape si era si vreo 4 dimineata...Ciudat pentru mine e faptul ca in mod obisnuit m-ar fi cuprins atat teama, cat si sentimentul de singuratate si pustietate. Nicio masina, nici sunetul altor pasi decat ai mei tot drumul spre casa, decat o liniste poate infricosatoare...Si la un moment dat picuri de ploaie...ploua linistit, ascultam linistea, paseam linistit si zambeam... In acel moment am realizat nu numai ca nu imi e teama, dar mai mult, ca picurii de ploaie care ma curatau, linistea care ma inconjura si drumul drept inainte erau exact lucrurile de care aveam nevoie...fiecare pas inainte imi dadea forta, fiecare strop inlocuia fiecare lacrima, alunga toata energia negativa, iar lipsa temerilorma ajutau sa ma simt din ce in ce mai puternica, cu fiecare pas. M-a surprins ca toata viata am urat ploaia, pe care acum...o iubesc. Si zambeam... Si cat poate fi de bine sa iti planga sufletul, sa te simti neindreptatit, sa ai o multime de "DE CE"-uri in minte care bat si bat ca un clopot asurzitor si totusi...sa zambesti, cu adevarat, sa simti cum forta de a merge mai departe iti invadeaza fiecare celula, fiecare muschi, speranta iti indruma fiecare pas, credinta nu te lasa....sa renunti. Si atunci...te impaci cu tine insuti, GANDESTI mai mult decat SIMTI si faci un...first step forward...