Un mic ajutor...ofera speranta la viata!

miercuri, 14 iulie 2010

First step forward...

Ma gandeam zilele astea la titlul acestui blog, la ceea ce ma reprezinta... Ce ar putea fi rau in a fi visator, fiind totusi ancorat in realitate, raportat la lumea inconjuratoare fara a te identifica, cu ei? Ce e rau in a incerca sa te impaci tu cu TINE, in a-ti accepta si imbratisa adevarata personalitate, dorintele, gandurile si idealurile? Am ajuns la concluzia ca a te accepta, a te cunoaste cu adevarat, a fi sincer TU CU TINE insuti si a te iubi, fara a cadea in extrema narcisismului este poate cea mai mare dovada de intelepciune. Azi mi s-a intamplat un lucru care m-a uimit pana si pe mine; m-am trezit zambind, realizand ca inca mai exista lucruri care ma pot surprinde la mine. Am avut si am multe temeri, dar unele dintre cele mai mari sunt teama de singuratate si cea de intuneric... Ieri am fost cu niste prieteni in oras si am stat pana tarziu, foarte tarziu. Desi stau cam prost cu socializarea zilele astea, mi-a facut bine, poate si datorita faptului ca toti imi sunt prieteni apropiati, care mi-au fost alaturi atat la bine, cat si la greu, so...Anyway, cand am hotarat sa o luam fiecare catre casa, am decis sa nu iau un taxi, asa cum as fi facut in mod obisnuit, ci sa o iau incet pe jos, desi nu locuiam deloc aproape si era si vreo 4 dimineata...Ciudat pentru mine e faptul ca in mod obisnuit m-ar fi cuprins atat teama, cat si sentimentul de singuratate si pustietate. Nicio masina, nici sunetul altor pasi decat ai mei tot drumul spre casa, decat o liniste poate infricosatoare...Si la un moment dat picuri de ploaie...ploua linistit, ascultam linistea, paseam linistit si zambeam... In acel moment am realizat nu numai ca nu imi e teama, dar mai mult, ca picurii de ploaie care ma curatau, linistea care ma inconjura si drumul drept inainte erau exact lucrurile de care aveam nevoie...fiecare pas inainte imi dadea forta, fiecare strop inlocuia fiecare lacrima, alunga toata energia negativa, iar lipsa temerilorma ajutau sa ma simt din ce in ce mai puternica, cu fiecare pas. M-a surprins ca toata viata am urat ploaia, pe care acum...o iubesc. Si zambeam... Si cat poate fi de bine sa iti planga sufletul, sa te simti neindreptatit, sa ai o multime de "DE CE"-uri in minte care bat si bat ca un clopot asurzitor si totusi...sa zambesti, cu adevarat, sa simti cum forta de a merge mai departe iti invadeaza fiecare celula, fiecare muschi, speranta iti indruma fiecare pas, credinta nu te lasa....sa renunti. Si atunci...te impaci cu tine insuti, GANDESTI mai mult decat SIMTI si faci un...first step forward...

vineri, 8 ianuarie 2010

I'll be missing you.....

Oricat mi-ar fi de greu...si-mi este, oricat ar parea de ciudat...si este, pana acum am pastrat in suflet si in gand ce simt si ce gandesc, am varsat lacrimi amare si-am plans pe dinauntru, dar simt nevoia si mi-e dor, atat de dor...sa-ti vorbesc... Am atata nevoie de tine acum, asa cum aveam si-atunci cand eram mica si ai incercat mereu sa suplinesti lipsa unei mame atunci cand aveam atata nevoie de ea langa mine. Voi avea nevoie mereu, ca atunci cand ma trezeam lenesa, in copilarie, iar tu ma rasfatai cu mangaieri, ma priveai cu chipul tau blajin si-mi zambeai cald soptindu-mi: "pusha, trezeste-te ingerica"...Voi simti nevoia de tine ca atunci cand ma durea ceva, iar mainile tale calde si fine imi alinau durerea si timpul parca se oprea in loc; ca atunci cand imi era pofta de ceva bun, iar tu pregateai cu atata drag grish cu lapte, cozonaci sau biscuiti si cacao cu lapte, ca atunci cand plangeam si ma mangaiai pe frunte strangandu-ma la piept si linistindu-ma: "trece, pusha, toate trec"... Mi-e atat de dor de privirea ta blanda, de bunatatea ta nemasurata, de blandetea cu care faceai orice, de rabdarea de fier pe care o aveai in orice situatie, de diplomatia ta extraordinara si felul cum ii impacai si linisteai pe toti... Ai fost, esti si vei fi mereu exemplul meu de bunatate nemasurata si blandete in lumea asta. M-ai invatat si imi repetai mereu ca uneori tacerea-i ca mierea, ca rabdarea e de aur si ca fiecare om e inzestrat cel putin cu o latura buna...Port ca o salba de bolovani toate despartirile, cand tu ma priveai cu blandete din patul unde traiai de atatia ani, ma binecuvantai la plecare si imi spuneai ca te rogi tot timpul pentru mine. Erai confuza si te simteai vinovata ca aveai momente cand...uitai ca nu tu m-ai nascut si-mi marturiseai ca ma iubesti mai mult decat pe proprii copii...Iar eu - si ma bucur cate zile am pentru asta - aveam grija mereu sa-ti spun ca te port in suflet si in gand zilnic, ca te iubesc enorm si te rugam sa fii cuminte, sa iti iei medicamentele si sa te rogi si pentru tine, asa cum ma rog si eu, sa te tina Dumnezeu pana ma intorc, macar asa, cum te lasam... Tu m-ai apropiat de Dumnezeu, inca de cand eram micutza si ma duceai la slujba cu tine, la bisericuta de la coltul strazii, aproape in fiecare zi...si ma priveai cu atata drag si mandrie cum rosteam "Tatal Nostru" cand eram de-o schioapa, in fata altarului...Se facea o liniste totala si smulgeam lacrimi din ochii enoriasilor. Dar m-ai apropiat prin felul tau de a fi, prin credinta ta nestramutata si toata lumina si seninatatea aceea de pe chipul tau care venea din interior... Imi vorbeai mereu de Fecioara Maria pe care o visai des, care iti dadea putere in orice situatie, care era exemplul tau de blandete si rabdare si imi impartaseai ca o rogi sa fie langa tine atunci cand... Si a venit si acel moment...si nu pot sa nu ma gandesc la tot ce m-ai invatat, la tot ce ai insemnat pentru mine. In ziua aceea ti-am cantat "Tatal nostru" asa cum iti placea tie; Sugrumata de durere, dar sper ca m-ai auzit...STIU ca m-ai auzit. STIU ca ma vezi si ma veghezi, ma ocrotesti asa cum ai facut-o mereu...Asta i-am spus si l-am linistit si pe el cand mi-a spus ca singurul regret este ca nu a facut un anume pas mai devreme, pentru a te bucura si tu de fericirea noastra. Buni...stiu ca e mai bine asa, ca nu mai suferi, ca nu mai induri, dar imi lipsesti...si o sa imi lipsesti mereu. Niciodata nu esti pregatit pentru o despartire, chiar daca te astepti sau nu, indiferent de varsta...iar acest "niciodata" se repeta iar si iar ca un magnetofon stricat si iti loveste inima cu puterea si ecoul unui clopot...si doare...De atunci...nu trece zi sa nu ma gandesc la tine si incerc sa nu te mai plang, pentru a nu te intrista, ca mereu imi spuneai sa zambesc...Mi-e greu, mi-e dor, atat de dor...Si-ti multumesc pentru tot ce ai fost, esti si vei fi mereu pentru mine, iti multumesc tie si Lui Dumnezeu ca m-a crescut un om ca tine, atat de frumos, intr-o lume nu tocmai frumoasa...Cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodata. Te iubesc din tot sufletul si te voi iubi mereu...Si tu stii...ca nu te voi uita NICIODATA...